E intuneric. Soarele se lasa asteptat si nu vrea nici in ruptul capului sa isi arate privirea blanda. Nu inteleg ce e cu el. De ce oare si-a intors fata zambitoare si de acum nu ma mai dojeneste parinteste asa cum o facea ieri.
Ieri... parca a trecut asa de mult timp de atunci, parca de ieri si pana acum totul s-a schimbat brusc. De fapt de ce ma mint, chiar asa s-a si intamplat.
Stau intr-un colt incercand sa ma feresc de incertitudinea zborului aleator. Ma prind ghemuita cu manutele mele de marginea trotuarului si incerc sa pun cap la cap povestea mea. Poveste ce simt ca trebuie sa o spun. Nu stiu daca cineva o va afla sau daca cineva undeva va vrea sa o asculte, insa eu simt ca am datoria fata de mine sa o zamislesc.
E asa de trist acum in locul asta care ieri imi era drag, unde toate amintirile mele isi au sorgintea si oricat incerc sa uit noua mea situatie simt adierea vantului. Intai mai incet, apoi din ce in ce mai tare de parca vrea cu tot dinadinsul sa imi arate cum ca avea dreptate tata si ca alegerea mea a fost una gresita. Da! Acum stiu, acum stiu macar ca trebuia sa il cred, ca nu trebuia sa ma arunc cu capul inainte, ca nu trebuia sa ma comport ca un taur intr-o corida ametitoare, dar uite ca regretele nu imi sunt de folos si nu sunt acum decat o gravura pe un vas de lut: fara de scapare si atintita in pamantul ars.
Am adus vorba de tata si dorul deja m-a cuprins naprasnic si fara de mila, ca un pradator hamesit ce isi infige cu sete ghiarele in firavul gat sangerand al pradei deja in euforia mortii ireversibile.
Sa incep totusi povestea..
Totul incepe de ieri, dar pana la asta vreau sa ma prezint pe mine.
Eu, eu sunt o mica frunza. Locuiam fericita alaturi de numerosii mei frati si de tatal nostru copacul falnic de pe colt. Toata lumea il stia pe tata si toti ii invidiau falnicia si inteleptiunea, caci odata cu anii trecuti tata vazuse si intelesese multe lucruri si multe taine erau acum pentru el nimic mai mult decat o joaca de copii. Multe pasari veneau pe la noi in vizita pentru a mai asculta povestile tatei sau pentru a cere sfatul in legatura cu mersul lucrurilor in viata.
Tata le asculta tacut si apoi le soptea frematat din cugatarile sale. Toate plecau fericite si la fel de fericite se si intorceau din tarile calde pentru a-i multumi pentru sfaturile bune.
Cateva dintre ele il ajutau ciocanind si distrugand vietatile rautacioase ce i se implantau in corp tatei fara a cere voie. Probabil ca tata le-ar fi lasat, desi asa i-ar fi facut rau, insa avea un suflet mare, mult prea mare...
Chiar si oamenii cei mici, puii de oameni, il iubeau si ii spuneau “copacul cel mare” si mereu se jucau in jurul lui si se catarau in el. Tata ii primea cu imbratisari si ii adapostea, iar puii de oameni simteau asta pentru ca mereu zambeau si cu greu se desparteau de el pentru a pleca acasa..la ei acasa..
De multe ori stateam ore in sir si ii priveam jucandu-se. Erau asa de fericiti si fara griji. Imi placea sa le urmaresc fiecare gest, sa le aud cantelecelele si vocile ce erau intesate de voie buna. Uneori chiar adormeam cu ochii la ei.
Ii invidiam insa pentru faptul ca se puteau tine de manute si puteau fi impreuna. Uram intr-un fel faptul ca tata nu ne lasa sa facem si noi asta. Eram asa de multi si totusi atat de departati unii de ceilalti. Nu mi se parea corect, eram niste copii, niste copii ce traiau separat si puteau doar sa vorbeasca unul cu altul. Pe unii dintre fratii mei nici nu ii stiam cum arata, pentru ca pe ei tata ii tinea pe alta mana a sa. Si avea tata multe maini..
Intr-o zi mi-am imaginat ce frumos ar fi pe pamant, la picioarele tatei. Am fi putut cu toti sa ne jucam si sa alergam impreuna toata ziua si apoi seara sa ne intoarcem si noi ca ceilalti copii acasa. La tata.
Am staruit asa o jumatate de ora. Intr-un final mi-am luat inima in dinti si i-am spus tatei gandul meu. Nu pot uita nici acum tresarirea brusca de pe chipul tatei si nici vorbele lui rostite apasat si lent:
“Vrei sa pleci pe pamant? Crezi ca stii cum e acolo? Fiica mea sunt multi dusmani ai mei care abia asteapta asta si vor incerca sa va alunge departe, departe de mine, pentru ca niciodata sa nu va mai pot gasi. Eu nu pot sa ma misc de aici. Nu va pot cauta. Intelegi ce iti spun ? ”
Am stat un pic pe ganduri framantata de spusele tatei... si brusc am luat o hotarare ce parea foarte indrazneata si in acelasi timp pactul ideal.
Am vorbit clar si spasit, ca unui parinte pe care il respectam din toata inima si totusi pe care e nevoie sa il infrunti:
“ Tata, multi frati s-au desprins de tine fara voia ta si niciodata nu s-au mai intors. Nu vreau sa fim ca ei. Noi o sa fim ascultatori si o sa ne ferim de toate relele. Ne-ai invatat multe si si mai multe stim din cuvantarile tale. Nu vom fi departe si vom sta mereu la picioarele tale. Cum iti vom auzi chemarea ne vom supune fara a cracni. Ce zici tatane? Ne poti lasa? Vrem si noi sa zburdam fericiti. Vrem sa simtim si noi cum e sa te joci tinandu-te de mana. Haide spune ca intelgi. Spune ca ne vei lasa!”
Tata a ascultat ingandurat cuvantarea mea si liniile fetei lui insuflau tristete si nesiguranta dar si intelegere. S-a scuturat putin si apoi a zis:
“ Fie! Dar promite-mi ca va veti feri de vant ca de moarte. Vantul ma uraste si stie ca prin voi imi poate face rau. Promite-mi draga tatei ca nu veti face greseala sa va departati si nici sa nu fiti atenti unde va jucati. E tot ce va rog si pana la toamna nu vreau sa va pierd.”
Am cazut de acord si ne-am zambit reciproc, dupa care am strigat cat am putut de tare vestea cea mare. Un val de bucurie s-a declansat si tata zambea si se intrista. Si iar zambea si iar se intrista.
Noi insa ne bucuram si tresaltam de fericire. Tata s-a scuturat cu putere si ne-a dat drumul din brate cu un mic geamat de tristete. Unii dintre noi am plecat zambitori, altii cu grija parca nu le venea sa renunte la siguranta imbratisarii tatei.
Gata suntem toti jos. Radem si alergam fericiti. Ce bine e. Ne cunoasetem ne strangem in brate si iarasi radem. Suntem copii si chicotim la fiecare mica tampenie spusa de unul dintre noi. E frumos. E asa de frumos.
Timpul trece repede si tata ne priveste atent de sus. Ne mai dojeneste cand fara sa vrem ne mai indepartam, dar repede noi revenim la picioarele lui si iarasi radem de tampenia facuta si continuam joaca.
S-a inserat putin si tata ne cheama inapoi in brate.
Oftam si ne strangem pentru a pleca acasa sus in bratele parintelui.
Brusc insa ceva ne sufla cu putere. Nimic nu mai e nostim acum. Incercam sa privim la tata. E speriat si fata ii e schimonosita de teama ce l-a cuprins. Striga cu disperare dar noi nu putem face nimic. Vantul cel rau ne ridica, apoi ne tranteste de pamant. Ne intoarce pe toate partile si ne indeparteaza de picioarele tatei. Nu mai avem control si parem pierduti. Plangem in hohote cu totii si lacrimile noastre sunt uscate imediat de vijelia fara suflet ce ne-a cuprins.
Tata se zbate si urla, se incordeaza si se zbuciuma. Cu ultimele lui forte incearca sa ne salveze. Se desprinde de pamant, eliberandu-si picioarele semete si se arunca cu mainile deschise ca pentru o imbratisare disperata data pentru ultima oara. Ne prinde in brate si cade cu toata greutatea lui deasupra noastra.
Suntem salvati.
Incerc sa ii aud respiratia tatei... nu pot... de ce nu o aud ? de ceeee ?
Glasurile fratilor imi rasuna dureros in urechi : « A murit ! »
......
Acum stau intre bordura si pieptul tatei, inconjurat de fratiori ce bocesc. L-am omorat. Da, chiar da !
Eu si ideile mele, eu si libertatea mea. Visele mele tampite. Si m-a prevenit. Mi-a zis de la inceput. De ce ? De ce nu l-am ascultat? .. Prea tarziu..intrebarile si parile mele de rau nu il mai ajuta..nu ne mai ajuta..
Ce voi face ? Ce vor face fratiorii mei ? Ce vor face maine puiutii de oameni care vor veni la joaca ? Dar pasarile cui vor mai cere sfatul ? Ce se va intampla acum cu tata ? ...
Si ce intuneric e ! Si soarele parca nu ne mai vrea .. si vantul asa se inteteste..
Ce mai vrea de la noi ? Oare pe mine ma vrea ? Da sigur pe mine ma vrea..
Imi desprind mainile incet si ma las purtat de suflul lui. Acum sunt numai a lui.
Hei ! Sunt a ta, sunt in mainile tale! Haide, fa ceva! Du-ma unde vrei acum. Ce rau mai mare poti sa imi faci ? Ce poti sa imi mai faci...
Zbor fara de voie si fara de certitudine. Oftez si lacrimez abudent... in fond sunt doar o mica frunza...

Chestie scrisa de Andrei Tanase, pe data de Sunday, August 13, 2006. Poti spune ceva interesat?!.